Unu roman. Marea deschidere de an cafeniu
Nu ştiu ce era mai amuzant. Eu, vizibil inundată de înţelepciune blondă, cu trei feluri de şurubelniţe în mână, neasortate cu succes la rochiţa mea, tricotată manual? Sau Dan Bulin, în cel mai bun costum din dulap, cocoţat pe o scară, cu un roto-percutor violent în mână, ascultând cu atenţie ultimele indicaţii:
- Pune tabloul în care se strâmbă Mona Lisa, perfect paralel cu dungile tapetului!
Am oftat, privindu-l pe Dan Bulin găureşte, fără duioşie tapetul extrem de scump. Am conştientizat că odată ce acele uşi se vor deschide, viaţa mea va lua o turnură spectaculoasă. M-am panicat instantaneu şi câteva întrebări îmi străfulgerau ultimii neuroni care au supravieţuit proiectului. Dacă muzica e prea dansantă, dacă pernele sunt prea moi? Of Doamne, clienţii nu vor înţelege mesajele din tablouri. Dacă mierea e prea dulce şi cafeaua prea fierbinte? Am reuşit să falimentez cafeneaua într-un minut şi încă nici nu am deschis. M-am văzut cum închei contracte de împrumut şi concediind angajaţi.
- Bun, e drept? M-a trezit la realitate vocea familiară a lui Dan Bulin .
- Drept e Cel de Sus şi nu am chef de discuţii filosofice acum, sunt mult prea agitată şi aparent şi în străfunduri, i-am răspuns cu faţa de bosumflată scoasă la înaintare.
- Totul va fi bine. Cafeneaua ta este superbă! M-a întrerupt Dan Bulin din monologul meu atenian, coborând de pe scări şi luându-mă în braţe.
- Totul va fi bine. Respiră adânc…
Nouă muncitori vorbeau aproape singuri şi Oana Elfa cu fiecare în parte, deodată. Artiştii invitaţi făceau probe de sunet, iar solista îşi consolida numeralul ordinal la microfon. Într-o parte se aspira şi Vanilie Barmanul spăla pahare. Deşi gălăgia era mult peste limita suportabilităţii urechilor mele, am simţit cum mă preia o linişte interioară.
- Degeaba, ştii ce butoane să apeşi pentru a obţine efectul dorit.
I-am zâmbit cum am ştiut mai bine şi l-am sărutat pe frunte, ca semn de mulţumire că există. Dan Bulin avea dreptate. Era o cafenea blondă, care mă reprezenta în totalitate. Avea atitudine. Inspira eleganţă, iar culorile te invitau la o cafea…lungă cu lapte şi o mulţime de poveşti. Draperiile crem de brocart, cu fir auriu, ţineau departe o seară rece şi ploioasă de octombrie, în care doar melodiile violonistului de la colţul bulevardului se mai auzeau. Nuanţele calde de bej completau de minune stilul victorian care domina încăperea. Totul se îmbina într-o compoziţie şic, intimă şi feminină, accentuată de mobilierul din mahon, canapelele victoriene tapiţate în catifea crem, etajerele pentru cărţi şi oglinzile ovale cu rame aurii.
Lumina candelabrelor mari din cristal era extrem de intimă, dar înălţătoare. Pe mese erau nişte aranjamente, semnătură proprie, alcătuite dintr-o placă de vinil, veche, pe care erau aşezate câte trei lumânări, o vază aurie cu orhidee albe şi câteva boabe de cafea aruncate dezordonat.
Piesa de rezistenţă era o maşină de scris Hermes, din 1927, care veghea de pe o măsuţă sculptata, furată de la bunica. Maşina de scris m-a costat cât tot tapetul, dar să nu spuneţi la nimeni.
Practic, mai aveam o jumătate de oră până la marea deschidere. Am chemat-o pe Elfa pentru ultimele consultări blonde în materie de cafenea. Ne-am aşezat pe o canapea răsuflând victorioase. Sau victoriene, cum vreţi voi. Din punctul meu de vedere, totul era aproape gata. Doar nişte cabluri şi câţiva muncitori au mai rămas de adunat. Nu am apucat să împărtăşesc concluziile acestea Elfei, pentru că a pufnit într-un râs isteric, concomitent cu nişte zgomote de fond, neincluse până atunci în forfota generală.
M-am întors instinctual spre locul faptei. Lila Torpila cu ochelarii strâmbaţi pe nas şi coafura deranjată se culegea de pe jos:
- Ce caută firul acesta pe jos? E o breşă în securitate!
Toată cafeneaua răsuna isteric. Unii râdeau în trepte, alţii în pungă, alţii horcăiau, iar eu mă ţineam de burtică.
- Au sosit primii clienţi! Emitea Lila Torpila nederanjată că este subiectul amuzamentului nostru.
Am amuţit toţi, la fel de brusc precum am început să râdem. Semaforus Blondae, cealaltă magnifică dintre cele cinci care au speriat nordul, a intervenit în stilul unic şi irepetabil:
- Auziţi! Două blonde la duş:
- Dă-mi şamponul tău!
- Dar ai şi tu unul!
- Da, dar acesta e pentru păr uscat şi eu am părul ud!
Oare ce credeţi că s-a întâmplat? Primii clienţi au fost întâmpinaţi de o baltă de râsete. Nici nu îmi imaginam un start mai bun.
***
- Parcă e şi mai frumoasă plină de oameni, nu? Mă opri Dan Bulin din visarea de pe scaunul de la bar, de unde tronam liniştită.
- Da, am reuşit…împreună!
- E timpul pentru discursul tău.
Da. Nu am nici o problemă cu vorbitul în public, până când mă aflu la locul faptei. Tot sângele disponibil îmi urcă în cap, mă înroşesc, ard, mă înec, mă sufoc, îmi vine să plâng de propriul meu discurs lacrimogen, ameţesc, răguşesc, şi tremur. Dar de fiecare dată reuşesc să o scot în capăt.
Am păşit curajoasă pe mini-scenă cu microfonul într-o mână şi discursul în cealaltă. Urma să spun că toată viaţa mi-am dorit o astfel de cafenea, că le mulţumesc familiei, prietenilor şi fanilor pentru această reuşită. M-am uitat în jur, mi-am mototolit triumfător hârtia cu discursul şi am aruncat-o teatral. L-am nimerit pe Vanilie în cap, dar nu conta.
- Cafeneaua aceasta este sufletul meu. Am decorat-o cum am ştiut mai bine, dar voi, voi sunteţi cei care o fac să danseze. Vă mulţumesc!
De data aceasta, toate stările mele asociate vorbitului în public, au apărut după ce am coborât de pe mini-scenă. Dan Bulin m-a luat în braţe pe ritmul aplauzelor imediat următoare.
- E timpul să ne distrăm! Elfa dăduse tonul, în dulcele stil clasic.
Artiştii au început să cânte şi clienţii să guste din bunătăţile din pahare.
Doresc să mulţumesc pe această cale companiei care furnizează energia electrică. Şi nu pentru tarifele mici pe care le practică, ci pentru că la o secundă după ce Oana Elfa dăduse tonul, s-a luat curentul. Tot bulevardul era în beznă. Cafeneaua luminată cât să nu îţi bagi degetele în ochi, de către lumânări. Artiştii erau muţi fără amplificare, eu am rămas perplexă, blondele mele au început din nou să râdă. Brusc, m-a străfulgerat un gând din acela ascuns în subconştient, de s-ar fi putut lumina toată cafeneaua cu el.
M-am cocoţat pe un scaun şi am dorit puţină linişte:
- Toţi cei care au maşini parcate în faţa cafenelei sunt rugaţi să îşi aprindă farurile în direcţia noastră.
Cei vizaţi s-au conformat ideii mele cu multă bucurie. Atmosfera era incredibilă. Lipsea însă muzica. Dar nu am apucat să termin de conectat neuronii cu această idee, că Alina Dalina intra în cafenea cu violonistul de la colţul bulevardului…
A fost una dintre cele mai minunate seri din viaţa mea. Pentru că ei, toţi cei care contau, erau acolo. În cafeneaua mea, în sufletul meu.
