We all start somewhere. Most of the times, not in the right place, so we end up searching our life out of ourselves. For food, for approval, for confort, for love, mostly, one has it’s goals depending on the level of education and spirituality one is. We are way past the dawn of New Age theories and most of us liked, shared or posted at least one quote of wisdom, on social networks, social lives or in the intimacy of the self. It’s a great time to be alive. I see people waking up to this reality, like snowballs in the blessed Spring. But New Age living comes with new problems. And I can help to notice that the solutions are still old as humanity. Plato’s “Republica” is more actual than ever, The Ethics of Confucius are easily applicable nowadays. Certain people really succeded to remain still, remain timeless, extract themselves out of the cruel unstoppable course of time into a nebula of memories. If this is possible with time, can it be done with space? Could we really open a closet one day and enter into a completely different world, where everything we dream and instinctively feel right, is possible? Or we open a small part of this door, every day with our actions of creation of our own reality? Is there a magic key to unlock this world or a certain combination of passwords and security questions? Is it a straight way or a whole labirith with unleashed beasts waiting to feast on our dreams? When we lose our way, we get back on track or we explore a scary new one? Is it really the self who decides or all the voices of combined knowledge we assesed during a lifetime? Each journey is really unique or there is a limited amount of presets? No matter what your answer might be, we all tend to return to that zero point where everything started, we call home. No matter how far we expand, at some point we all relate to what has been, in order to reach what will be. No matter how we choose to live or what to believe in, we all feel the need to reconnect with the umbilical cord to whatever we imagine the Source to be. These are the answers I found by now. And with them, came multiple other questions and closed wardrobes. What can I say? My life is a labirinth with an undisclosed number of passwords I have set by my own, but I forgot them. I’ve lost my way a few times and followed a whole new unmapped ones. I have several voices in my head, the most annoying is the one who keeps repeating the last track I’ve heard on the radio. Sometimes, I throw dead neurons at her to shut her up. But she has to sing it one last time. And then, the other ones start with paradoxes, what if’s, why not’s, scratching scars and demanding authority over my life. Sometimes, my self burst out of these like a mother surrounded by her indigo children and sets them all to their place. And sometimes, my daily routine keeps me so busy, that I don’t even hear them. I used to drown them in vices, but they kept surfacing, like plastic bathtube ducks. So if you ever read me, don’t look up to me. I’m a unique clone, struggling her way through the ordinary life, adding just a bit of extra. And now, I have you, a little human growing inside me, to whom I have to explain all these. I am somebody’s starting point, I am my child’s home. Will I succeed? I guess, by writing these thoughts, it’s a step. You will read my open doors and find new closed ones to explore. Maybe, me being your teacher, will end up in you being my guide.

If I ever find Narnia, don’t wait for me. I’m home. Of course your father is with me. He never left my sight.

 

Toți începem de undeva. De cele mai multe ori, nu în locul potrivit, așa încât ajungem să ne căutam viața din noi. Pentru mâncare, aprobări, pentru iubire, în general, țelurile cuiva depind de nivelul educației și al spiritualității la care se află. Am trecut demult de răsăritul noii ere. Fiecare am apreciat, am distribuit sau am postat cel puțin un citat înțelept în rețeaua socială, viața socială sau în intimitatea sinelui. Este un timp minunat să fii în viață. Văd oameni care se trezesc la această realitate, ca niște ghiocei în binecuvântata primăvara. Dar, viața în noua eră aduce cu sine probleme noi. Și nu mă pot abține să nu observ că soluțiile sunt vechi, de când umanitatea. Republica lui Platon este mai actuală ca oricând, etica lui Confucius poate fi ușor aplicabilă în ziua de azi. Unii oameni au reușit să rămână în afara crudului și de neopritului timp, să se extragă din el într-o nebuloasă de amintiri. Dacă acest lucru e posibil cu timpul, poate fi aplicat și spațiului? Am putea să deschidem ușa unui dulap într-o zi și să intrăm într-o lume, în care tot ce am visam și simțim instinctiv, există? Sau deschidem zilnic câte o părticică din această ușă, prin acțiunile cu care ne creem realitatea? Există vreo cheie magică ce deschide această ușă sau o combinație de parole și întrebări de securitate? Este un drum drept sau un labirint plin de bestii care așteaptă să se hrănească din visurile noastre?Când ne pierdem calea, facem tot posibilul să o regăsim sau explorăm una complet necunoscută? Este sinele cel care decide, sau o combinație a tuturor vocilor cunoașterii pe care am acumulat-o de-a lungul vieții? Fiecare călătorie este într-adevăr unică sau parcurgem un număr limitat de căi prestabilite? Oricare ar fi răspunsul, toţi se pare că tindem să ne întoarcem la acel punct zero, în care totul a început, cel pe care îl numim acasă. Indiferent cât ne extindem, toţi relaţionăm cu ce a fost, pentru a ajunge la ce va fi. Indiferent de cum alegem să trăim sau în ce să credem, cu toţii simţim nevoia de a ne reconecta cu acel cordon ombilical, pe care ni-l imaginăm a fi Sursa. Acestea sunt răspunsurile pe care le-am găsit până acum. Şi odată cu ele, au venit alte întrebări şi dulapuri închise. Ce pot să spun? Viaţa mea este un labirint cu nenumărate parole, pe care le-am setat eu însămi, dar le-am uitat. Mi-am pierdut calea de multe ori şi am urmat altele noi, complet necunoscute. Am o grămadă de voci în cap, mai enervantă fiind cea care tot repetă ultima piesă de la radio. Câteodată, atunc neuroni în ea, să tacă. Şi aşa, mai trebuie să cânte o ultimă dată. Iar în liniştea ce succede, îmi aud restul vocilor, care mă bombardează cu paradoxuri, cum ar fi dacă, de ce nu-uri, cu zgâriatul cicatricilor, pretinzând autoritatea asupra vieţii mele. Câteodată, sinele meu reiese învingător de printre ele, ca o mamă înconjurată de copilele ei, trase la indigo, punându-le pe fiecare la locul lor. Iar altădată, rutina zilnică mă ţine atât de ocupată, încât nici nu le mai aud. Obişnuiam să le înec în vicii, dar continuau să iasă la suprafaţă, precum nişte răţuşte de cadă. Dacă mă vei citi vreodată, nu mă privi de jos.  Sunt o clonă unică, ce se zbate să treacă prin această viaţă ordinară, adăugând câte ceva extra. Şi acum, te am pe tine, om micuţ, ce creşti în mine, căruia trebuie să îi explic toate aceste lucruri. Sunt punctul de pornire al cuiva. Sunt casa cuiva copilului meu. Voi reuşi? Cred că prin a începe să îţi scriu gândurile mele, e un pas. Tu vei citi uşile mele deschise şi vei găsi altele închise, pe care să le explorezi. Poate, fiindu-ţi învăţătoare, se va transforma în tine fiind ghidul meu.

Dacă voi găsi vreodată Narnia, nu mă aştepta. Sunt acasă. Desigur că tatăl tău este cu mine. A fost tot timpul acesta.

Up to Narnia

Advertisements