Camino day 3, 26 km, 36.720 de pași

Am ieșit din hostel cu un picior umflat, probabil o fractură de metatarsian și o beșică de mărimea unei nuci, cu gândul de a găsi o statie de autobus.

Până la urmă, mi-am băgat piciorul în ea, la figurat, ar fi fost mișto, la propriu. De banii de bilet mi-am luat o varză și dusă am fost. Am trecut prin 27 de stații de autobuz, când mi-am luat o pauză mai lungă să verific dacă mai am picioare și nu le-am pierdut pe drum.
Primii 5 km am vrut să iau o bicicletă pe care să o pun pe o mașină pe care sa o înghesui într-un autobuz ca să ajung la destinație. Nu putea fi vorba nici de pedalat, nici se apăsat pedale, dar eram liniștita să știu că le am. Ultimii 21 de km am crezut că mă voi dezintegra ca ăștia nesemnificativi din Avengers Infinity.
Îmi bag picioarele în el Camino, mă rog, ce a mai rămas din ele. Ce mi-o trebuit mie să umblu atât? Nici un om sănătos la cap nu face asta.

Și pe urmă, ca să vezi, mă întâlnesc cu un italian ce a pornit din Milano, a trecut Alpii și e pe drumuri de trei luni. Alt nebun, un american de 60 de ani, care vine pe jos din Lisabona. Și unul de-a dreptul senil, care vine pe jos din Paris, la 54 de ani. M-am facut mică, mi-am luat picioarele în spate și dă-i bătaie.

Cam astea sunt minunile la care esti martor când mergi inainte în orice condiții. Well, le poți vedea și din mașină, dă-le naibii, dar sentimentul pe care îl ai după ce ai reușit un lucru pe care ți l-ai propus, ar fi fost diagnosticabil la psihiatru dacă eram femeie înainte să audă lumea de Simone de Beauvoir.


În concluzie, draga mea:
Când te uiți în dulap și te plângi că nu ai haine, adu-ți aminte că eu am avut două tricouri și am pierdut unul pe drum.
Când te doare gura să îți suni părinții, adu-ți aminte că eu nu voi vorbi limba mea pentru mult prea mult timp.
Când te plângi că nu mai poți cu pruncul care îți scoate peri albi, adu-ți aminte că eu nu o văd pe a mea două săptămâni. Tot ce am e o rochiță care călătorește, cu care dorm și cu care îmi șterg lacrimile de dor.
Când te plângi că te dor picioarele după o plimbare în parc cu pruncul tău, care are prea multă energie, adu-ți aminte că eu am făcut azi 36.720 de pași cu un deget de la picior fracturat, ca atunci când se va uita în albumul cu pozele părinților ei, să știe că mami nu a renunțat și a mers înainte în orice condiții.

Gata. Mi-am pus muzică în căști și mă duc în grădină să dansez.

camino 3

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s