Camino, oarecare zi, ceva kilometri

“When all that’s left is to watch it burn,
I’m not made of stone, it hurts. ”

– Ești acolo?
– Întotdeauna.
– Ar trebui să mă adresez oficial?
– Apreciez, dar știm amândoi că știi poezia.
– N-am vorbit demult.
– N-ai prea avut nevoie în ultima perioadă. Am sesizat în schimb, recunoștința constantă.
– Mulțumesc.
– Știu.
– Nu găsesc nicio săgeată. Am găsit mucegai galben, graffiti cu galben, dar niciun indicator pentru Camino. Uite, acolo, ceva, sub un afiș. Cine pune un afiș cu o mâță dispărută pe un semn așa de important pentru cei care fac Camino?
– Cineva pentru care mâța e mai importantă decât drumul tău.
– Și câteodată mi-l acopăr chiar eu.
– Se întâmplă de multe ori în viață sa pierzi esența.
– Să ignori ceea ce contează cu adevărat. Este foarte ușor să te pierzi pe drum. Nu toți din jurul tău țin cont de el, unii își văd doar de mâța lor și te fac să deviezi.
– Nimeni nu te face să faci nimic. Fiecare cu mâța lui.
– Așa se vede de sus? Oamenii sunt răi.
– Un om care pune un afiș că i-a dispărut mâța nu poate fi rău. O caută disperat.
– Dar a pus afișul peste semnul meu.
-Te-ai pierdut?
– Nu.
– Ai mers mai mult înainte, căutând altul. Ai avansat.
– Sper că și-a găsit mâța. Sau cel puțin că o va găsi.
– (…)
– Zâmbești? Nu zâmbi, abia am început.
– Zi, incendiul din Grecia?
– Da, m-a afectat teribil. Au fost găsite rămășițe de familii cu copii, îmbrățișați când a venit focul peste ei.
– Nu ai fi făcut la fel?
– Fără îndoială.
– Fără îndoială vei muri și tu.
– Dar este extrem de dureros ce s-a întâmplat acolo.
– Nu știu dacă te ajută cu ceva faptul că Planeta este foarte imprevizibilă. Dacă nu a ras ea de pe fața ei civilizații întregi, v-ați omorât între voi. Singura certitudine pe care o aveți e moartea.
– Nu mă ajută cu absolut nimic.
– Moartea cuiva nu va fi în van dacă va determina măcar un om să aprecieze viața și tot ce înseamnă ea.
– Nu…nimic.
– Vezi? De aceea exist Eu în cultura voastră. Când nimic nu pare să aibă sens, logică, explicații, apare speranța. Orice fărâmă de șansă mă explică pe Mine. Unde se termină capacitățile voastre, încep Eu.
– Ceva, orice, să nu mai doară. Durerea fizică e una, înțeleg. Odată ce controlezi centri nervoși ai durerii, care doar îți semnalează că este ceva în neregulă cu o parte a corpului și se cere atenție acolo, îți controlezi lumea interioară.
– E la fel și cu celălalt tip de durere.
– Da, dar este o durere provocată din exterior, fără să am eu vreo vină.
– Toate sunteți celule conectate într-un țesut, dintr-un organ, ce face parte dintr-un sistem al unui organism.
– De ce este atât de greu pentru oameni să vadă asta?
– Limitările societății voastre sunt multe. Nu e doar educație, v-ați separat între granițe, limbi, pe modelul “asta este jucăria mea”.
– Și scuza-mă, dar tu ce faci în tot timpul ăsta?
– Tu știi ce face celula cu nr. 745.675 din ficatul tău, în acest moment? O fi urlând disperată că nu mai poate filtra atâtea tâmpenii pe care le introduci în organismul tău sub formă de mâncare. Câte mii de celule de pe pielea ta au murit arse de soare pentru că ți-a fost lene să te dai cu protecție? Câte celule din inima ta sunt fericite acum, că faci mișcare și…da, felicitări, tocmai ai asistat la o diviziune celulară. Mergi la botez? Ar trebui să fii prezentă, doar celulele tale au construit un edificiu din calciu și nisip transportat tocmai de la rinichi, unde îți strigă numele și îți cer prezența.
– Interesantă perspectivă.
– Tu crezi că e ușor să fii Dumnezeu? Mulți nu cred că exist și cine crede în Mine, mă trage de picior cu diverse texte. Sunt acolo, serios, prezent, dar nu pot să fac mare lucru. Ca să pun mâna literalmente pe unul din voi, să vă dau o mână de ajutor, ar trebui să mă disec, să mă disloc, să rănesc alte țesuturi, ca să ajung la voi. Niciodată nu voi sta pe gânduri în schimb, să sacrific o celulă, poate cea mai dragă mie, ca să vă arăt cum vă puteți ajuta între voi.
– Adevărul este că la cat de tragică este situația în Grecia, la fel de înălțătoare sunt și răspunsurile venite din partea oamenilor, care ajută cum pot.
– Nu renunța.
– Nu renunț, dar mi-e tare greu bagajul ăsta. Ar trebui să mănânc o parte din mâncarea ce o car cu mine.
– Da, ia din rucsac și bagă la ghiozdan, de parcă nu tot tu cari greutatea.
– Îmi pare rău, dar mi-a cam pierit zâmbetul azi.
– Mi-a fost dor de tine. Ești o celulă mișto.
– Mersi, ești un Dumnezeu drăguț.
– Cu mulți dintre voi am vorbit azi. Îmi pare rău că nu vă pot elibera de consecințele liberului vostru arbitru.
– Îmi pare rău că ne prindem atât de greu.
– Termină odată de mâncat să mergem să mâncăm. Lapte.
– Amazing grace…

Camino, în ceva zi, 30 de km

 

Topul idioțeniilor pe care le-am făcut pe Camino:
– mi-am fracturat un deget de la picior;
– mi-am pierdut pantalonii;
– mi-am pierdut un tricou;
– mi-am spart telefonul;
– mi-am pus ochelarii în borsetă, lângă pila de unghii și mi s-au zgâriat ambele lentile;
– am umblat kilometri întregi cu căștile în urechi, fără muzică;
– mi-am făcut pantaloni scurți din colanți;
– mi-am adus o singură pereche de încălțăminte;
– am adormit în absolut fiecare dimineață până în jur de ora 9:00;
– am certat-o pe una că și-a aruncat șervețelul folosit pe jos;
– am cărat două pietre de o jumătate de kilogram, din Porto, pentru că mi-au placut;
– am stat vreo jumătate de oră să salvez niște pui de scoici, cu penseta, dintr-un ochi de apă ce urma să se evapore, de pe o stâncă, să-mi dau seama că era plin în jur de sute de mii de cochilii calcifiate;
– am stat cinci ore în stația de autobuz, pentru că am uitat la ce oră pornește;

– mi-am fracturat un deget de la picior, dar am învățat de la mama să merg înainte în orice condiții.
– mi-am pierdut pantalonii, dar am învățat de la mama să știu cum să renunț.
– mi-am pierdut un tricou, dar am învățat de la mama să trăiesc mult, cu puțin.
– mi-am spart telefonul, dar am învățat de la mama că pot funcționa și ruptă în bucăți.
– mi-am pus ochelarii în borsetă, lângă pila de unghii și mi s-au zgâriat ambele lentile, dar am învățat de la mama că atunci când ceva se vede în ceață, să îmi schimb perspectiva.
– am umblat kilometri întregi cu căștile în urechi, fără muzică, dar am învățat de la tata că aparențele înșeală.
– mi-am făcut pantaloni scurți din colanți, că am învățat de la mama să mă descurc în orice condiții.
– mi-am adus o singură pereche de încălțăminte, dar am învățat de la mama să am credință.
– am adormit în absolut fiecare dimineață până în jur de ora 9:00, dar am învățat de la tata că nu e niciodată prea târziu să faci lucrul corect.
– am certat-o pe una că și-a aruncat șervețelul folosit pe jos, dar am învățat de la tata să respect mediul meu înconjurător.
– am cărat două pietre de o jumătate de kilogram, din Porto, pentru că mi-au placut, dar am învățat de la mama…să car bagaje.
– am stat vreo jumătate de oră să salvez niște pui de scoici, cu penseta, dintr-un ochi de apă ce urma să sece, de pe o stâncă, să-mi dau seama că era plin în jur de sute de mii de cochilii calcifiate, dar am învățat de la mama că unele lucruri nu pot fi salvate.
– am stat cinci ore în stația de autobuz, pentru că am uitat la ce oră pornește, dar am învățat de la tata că orice merită să ai, se obține greu.

Mulțumesc.

Camino ziua a 4-a, 27 km 😍😌

Draga mea, umblă dreaptă așa cum te-a învățat greutatea rucsacului ce îl porți în spate. Mișcă șoldurile așa cum te-a învățat durerea picioarelor. Umblă atât de înalt, încât mașinile să se oprească înainte să pui piciorul rănit pe trecerea de pietoni. Nu te mai gândi la ce ai fost în alte vieți, poart-o cu mândrie pe asta. La final totul va fi scris în cicatrici.

Să vă spun câte ceva despre genul de oameni care fac Camino.
1. Singuraticul este cel care umblă cu lunile. Fie trece Alpii pe jos, fie vine din Paris sau chiar de la el acasă din Germania sau e în vârstă, și-a încasat pilonul trei de pensii și îl doare la bocanc. Sunt admirabili, au sute de povești de spus și le-ai trăi pe toate.
2. Cuplurile sunt rare, nu ai zice. Sunt tare drăguți cum se ajută la urcări, dar fiecare își cară rucsacul. Mai dispar prin tufișuri, stau departe de grupurile mari, fac totul împreună. Am întâlnit un cuplu, ea detesta mersul pe jos dar el avea cancer in stadiu terminal și ultima lui dorință a fost o aventură împreună. Dacă nu aș fi plâns de durere, aș fi plâns povestea lor, cu siguranță, când m-au rugat să le fac o poză, împreună.
3. Grupurile mari, de obicei, vorbesc germană. M-aș integra ușor printre ele, mai ales pentru că mi se adresează direct pe limba lor, pe urmă se întreabă mirați, “dar nu ești din Germania?” Nu, sunt româncă. “Aaaaa, Ceaușescu…”
4. Prietenele sunt de ajutor în orice. Le ceri o bucată de uraniu radioactiv și sigur te ajută. Azi am stat de vorbă cu Chille, Suedia, Canada, Polonia, doar sunt din capitala tineretului din Europa.
5. Sforăitorul e prezent în fiecare noapte. Băi frate, am dat de o tanti, înger peste zi, diavol al sforăitului peste noapte. Pentru că da, pe Camino se doarme la bulk. De îi lega cineva o instalație la aparatul respirator, producea energie electrică.
6. Singuraticele, suntem rare.
Personal, aș vrea să înțeleg de ce oameni, nebuni din start, care umblă de-a lela, respectă regulile în halul ăsta. Se trezesc la 6, că nu se umblă pe căldură. Sunt îmbrăcați până în dinți cu haine easy dry. Se opresc la ore regulate. Mânâncă la ore fixe. Atât de previzibili. Eu mă trezesc ultima, mă opresc când am chef, umblu cu jeanși rupți, cu șosete din perechi diferite și cânt pe drum. Nu de alta, dar mi-am pierdut și pantalonii. Se spală seara, nu se usucă și îi pui pe rucsac, pe drum.
Așa că, draga mea, umblă dreaptă așa cum te-a învățat greutatea rucsacului ce îl porți în spate. Mișcă șoldurile așa cum te-au învățat durerea picioarelor. Umblă atât de înalt, încât mașinile să se oprească înainte să pui piciorul rănit pe trecerea de pietoni. Nu te mai gândi la ce ai fost în alte vieți, poart-o cu mândrie pe asta. La final totul va fi scris în cicatrici.

Camino, ziua a 5-a, 30 km, 42.616 pași

 

Cred că aveți și voi voci în cap. Eu mi-am identificat patru, până acum. Copilul – căruia îi este mereu foame, plin de curaj, este extaziat de cele mai simple lucruri și coincide cu inima; adultul – responsabil, părintele matur, rezervat, care coincide cu rațiunea; tâmpita – un rezumat al tuturor greșelilor din trecut, o grasă ironică și sarcastică plină de toate fricile și cicatricile mele; femeia Alpha – ghidul meu spiritual, îngerul meu păzitor, care se pare că știe doar engleză și câteodată rămâne fără semnal.
Dacă vreți să vedeți un rezumat din ce s-a întâmplat ieri, în capul meu, după ce m-am cazat, luați cu popcorn.
– Ulala, am ajuns! Ce bine! M-am cazat, am găsit loc, voi face un duș fierbinte. Oare ce face Adelina?
– Fi-ți-ar drumu’ naibii de nebună, mi-am distrus picioarele.
– Uite, dorm la subsolul unei creșe! Ce semn drăguț.
– Putem mâine să dormim la subsolul unui Audi R8?
– Fac un duș rapid și mă întind în pat, trebuie să mă dau cu cremele pentru picioare, să scriu. Oare ce face Adelina?
– Dar mi fomică.
– Ar trebui să găsesc un supermarket, să cumpăr mâncare și să gătesc, așa ies cel mai ieftin. Dar, duș întâi. Oare ce face Adelina?
– Și dacă merg așa, ce are?
– La cât de homeless arăt, m-or pofti să stau pe o bancă și mi-or aduce niște resturi.
– Bun, deci la duș, mi-au zis cinci femei că nu este bec, pe lângă că nu are despărțitoare. Să îmi iau telefonul. Oh, uite, sunt deja trei telefoane cu lanternele aprinse. Oare ce face Adelina?
– Nu te uita, nu te uita, nu te uita, e normal, sunt trei femei goale care au făcut duș.
– Mda, ca la închisoare.
– Uite, un întrerupător. Dap, este lumină.
– “Wow, dar de unde ai aprins becul?”
– De la întrerupător.
– “Dar toate fetele de dinainte ne-au spus că nu este bec.”
– Păi nu ar trebui acceptați tot ce vă spun oamenii.
– Duș fierbinte? Apa asta e mai rece ca oceanul.
– Face bine la circulație.
– Da, că nu am circulat destul azi.
– Oricum, am găsit un întrerupător și nu am acceptat ce zice lumea. Asta spune ceva despre mine. Și ieri, când am dormit în patul de sus, fără margini, când toate femeile erau panicate că o să cadă noaptea din pat, am găsit o sfoară și mi-am făcut un cadru. Și alaltăieri, când m-am trezit la 3 noaptea cu instalația de sforăit sub mine, am avut ideea să mă mut pe canapeaua din lounge. Era liberă, pentru că 20 de oameni treziți la ora aceea nu s-au gândit la asta. Oare ce face Adelina?
– Da, ești genială. Doar că oamenii geniali merg în iulie la plajă și stau pe șezlonguri, lângă un mojito.
– Bun, acum merg să mănânc.
– O! Era un restaurant pe drum, la vreo 2 km de aici.
– Nu mai fac un pas, fi-ți-ar drumu’ naibii.
– Dar era Michelin..
– Ok, hai să mergem.
– O! Ce floare frumoasă! Interesantă combinație.
– Habar nu am ce ești, dar mă opresc ca și cum te-aș admira, că îmi ard picioarele.
– Am ajuns? Cât mai avem? Mi fomică.
– Cum am mers doar un kilometru? Am parcurs distanța București-Constanța frate, Google Maps ăsta își bate joc de mine.
– Nu am bani de un restaurant Michelin. Oare ce face Adelina?
– Dar e odată în viață.
– Îmi trebuie șosete noi. Și uite o carte drăguță pentru Adelina.
– Dar le-am spălat.
– Ăla nu e spălat, mi le-am înmuiat în apă să am dreptul să le întind pe uscător. Tot negre au rămas. Zi, zi, îndrăznește să zici.
– Dar ce o să zică lumea?
– Uite oceanul! Hai să fac o baie!
– Dar nu am costum de baie.
– Pot să îmi tai colanții de somn.
– Nu mai tot tăia tu lucruri.
– Gata, i-am tăiat, arată chiar drăguț.
– E rece apa, să nu răcesc. Ramân măcar cu tricoul pe mine.
– Apă! Nisip! Uite un pește ciudat, cum îi spune?
– Nu știu, dar avea aripi.
– Bine că nu mă aude nimeni.
– Gata. Liniște. Am umblat destul azi. Am îndurat destule azi. A fost un camino înălțător. Am cântat, am dansat pe drum, am admirat niște peisaje incredibil de frumoase. Fluturi au zburat în jurul meu, libelule au dansat, păsări au cântat, râul și-a văzut de cursul său. Nu-i pasă nimănui cine sunt, ce fac, ce voi mânca sau de șosetele mele. Soarele răsare și apune indiferent de drumul meu.
– Mda, că oamenii care așteaptă să scriu ceva, o să fie dați pe spate de fluturii și libelulele mele de pe fi-ți-ar drumu’ vieții și cine m-o pus să îl fac.
– Ce frumos e cerul, plin de stele. Oare este vreo stea care strălucește pentru mine?
– Oh, but you are a star. This hard period was an expansion of yourself. You’ve met with yourself and the four of you just collided into a supernova.
– Well, the night is darkest just before dawn.
– The night could go fuck itself. I’m floating outside this Planet and the view is breathtaking.
(Signal lost)

Camino ziua a 7-a, 32 km planificați, las’ că ajung și 20.

Camino ziua a 7-a, 32 km planificați, las’ că ajung și 20.

Aș dori să încep cu faptul că știu că pot merge pe jos 32 km. Ceea ce nu știu, este să mă opresc. Nu știu sa iau o pauză. Azi, am decis să pun stop drumului. Neplanificat, fără puncte pe hartă, fără să știu ce voi face mâine. M-am oprit la kilometrul 20, într-un hostel nou, la zece metri de ocean, unde recepționerul mi-a preluat hainele murdare și le-a pus la spălat.
Dar, voi adăuga drumului meu cei 30 de cm de pisică pe care am hrănit-o pe drum. Gramele de peturi pe care le-am strâns de pe jos și le-am aruncat la gunoi. Vreau să adaug cei câțiva metri de stâncă pe care am urcat pentru a aștepta în liniștea oceanului, apusul. Zâmbetul meu kilometric când am realizat că voi dormi pe o saltea memory foam, ceea ce pe Camino este aproape imposibil.
– Așa saltea nici acasă nu am.
– Oare e prea grea, să o car cu mine?
– Apune odată soarele ăsta?
– Ar trebui să îl privesc. E foarte romantic.
– ‘oi orbi fi-ți-ar naibii apusu’ tău. Mă uit direct în el.
– Stai, că nu văd să scriu.
– Die with memories, not dreams.
– Alooo, da ce-i cu accentu’ ăsta de british upper class? Umbli pe drum cu colanții tăiați, fă. Revino-ți.
– Ce frumos e apusul.
– Da foarte. Numa’ eu îl admir, cocoțată pe stânci, din care or ieși niște crabi și mi-or mânca bucile.
– Absolut superb.
– Alooo, fă poză că dispare soarele și am stat aici degeaba. Fi-ți-ar apusu’ și stâncile vieții.
– Oare de ce se aud așa nasol căștile astea?
– Pentru că mi-am pus căștile, am pornit muzica și cablu e conectat…la stânci. Mă mir că nu aud cum bate inima Pământului.
– Sunt obosită. Să fiu atentă cum calc, să nu cumva să mă accidentez.
– Numa’ așa voi lua autobuzul mâine.
– Mi somnic. Uite ce pietre interesante!
– Nu mă opresc, am adunat deja două!
– Două kilograme.
– Mi se închid ochii.
– O să fac cei mai mulți kilometri, o să vezi.
– În somn.
– Știi ceva?
– Treaba aia cu șosetele care se pierd în mașina de spălat e valabilă și în Spania. I-am dat recepționerului două perechi și am primit înapoi trei bucăți.
– Nici mașina nu le-a mai suportat.
– Dar sunt îmbibate cu crema aceea grasă de picioare și se prinde praful de numa’ de ele.
– A intrat în grevă și a zis că ea nu spală așa ceva.
– Mâine îmi cumpăr altele.
– Nu mă pot abține așa-i?
– De la?
– Planificări, rapoarte, liste, idei pe care trebuie să le fructific, să le materializez, să le pictez, să le prind în buchete, să le pozez. În ziua de azi, e un standard de atins, să fii mereu ocupat, să nu ai timp, să nu te plictisești, să înebunești în trafic, să ai o zi grea la birou, să te dispere lumea, să îți exprimi furia față de clasa politică, să alergi, să alergi pe drum ca să ajungi la timp să alergi la sală, să amâni, să te simți important, să te simți util, să îți sacrifici visurile, să fii mereu în priză, mereu aprins.
– Stinge becu’.

Camino, habar nu am a câta zi, 23 km

Camino, habar nu am a câta zi, 23 km

Fiind pe ultima sută de kilometri, drumul se aglomerează. Și da, are și Camino partea sa urâtă. Ea are două picioare și două mâini cu care aruncă mizerie pe jos. Da, și Spania are gropi, zone unde se taie pădurile, șanțuri pline de mizerii și turiști care poluează.

Și o văd.
Echipament de câteva sute de euro, un rucsăcel, valiza probabil trimisă prin serviciul de curierat, scoate un șervețel umed, se șterge pe frunte și..îl aruncă pe jos.
– Nu, nu, nu, nu, nu fluiera.
Și fluier.
“- Pick it up.
– Excuse me?
– Pick it up.
– But it’s biodegradable.”

– Ți-oi biodegrada una peste nas de nu te vezi.

“- If you don’t pick it up, you are the trash.”

– Am fost cam dură.
– Trebuia s-o arunc în râu. M-am săturat. Cât de greu poate fi, băi, un șervețel. Sau o doza goală de suc. Le cari naibii până la un tomberon. Plin de ele oricum, pe drumu’ vieții.
– Nu poți arunca oameni în râuri. Trebuie să înveți să trăiești cu ei. Ești cam sălbatică.
– Ei trebuie să învețe să trăiască pe Planeta asta.

– Mulțumesc că îți pasă așa mult de mine.
– Mda, păi copiiilor tăi, nu prea.
– Crezi că sunt la prima generație? Știu cum să îi pun la punct.
– Da, tot respectul. Nu aș vrea să te înfurii. Am văzut ce-ți poate scoarța.
– Dar v-am crescut puternici, v-ați adaptat la toate condițiile, mi-ați contracarat aproape toate mișcările.
– Da, se pare că facem orice să evităm inevitabilul.
– Lasă, faceți și voi niște construcții durabile.
– Te văd zâmbind pe sub manta.
– Măcar încercați.
– Vezi să nu erupi pe undeva de râs.
– Problema nu este că îmi faceți mie vreun rău. Problema este că vă faceți vouă. Vă scurtați la maxim viața. Absolut orice produceți este din mine și va pieri în mine. De orice fugiți, tot din mineralele și substanțele pe care eu vi le furnizez, le creați. Că e plastic, benzină, E-uri, fast food, orice este, în mod pragmatic, natural. Eu deja am creat bacterii care descompun plasticul din apă. Am mesageri peste tot în lume care încearcă să vă prelungească viața. Crede-mă, nu e prima de dată când mi se topesc ghețarii, când mi se schimbă fața, când îmi dispar specii întregi.
Mă miră în schimb, că vă faceți viața atât de grea. Vă complicați așa de mult. Nu e suficient că sunt eu destul de imprevizibilă?
– Trăim pentru dramă.
– Nu puteți trăi fără.

– Uite ce frumos m-am bronzat pe picioare!
– Nope, e jeg.
– E praf din pădure. Jeguri sunt oamenii care își marchează teritoriul cu doze goale de Cola.
– Ar trebui să mă întind puțin.
– No, că am făcut-o și pe asta. Dorm într-o sală de sport.

Camino, ziua a 8-a, 27 km…cu autobuzul

Fericirea are riduri.

“- Seniorita, tú estás loca.
– Ay, senior doctor, yo trebuie să caminar, toto înainte.
– Si, viajas en autobús.
– Pero yo tengo un băț y mi ayuda.
– Autobús!
– Y el băț?”

Nu am prea înțeles ce mi-a mai îndrugat pe acolo senior doctor, pe care l-am vizitat ieri, având timp și asigurare de călătorie. Cert este că repeta în continuu cuvântul autobuz și nu era de bine. Aparent, am două fracturi de metatarsian, câte una de picior. Bine, una o am de la 12 ani, dar nu i-am zis pentru că nu am vrut să se inflameze mai tare. Doctorul.
Și nu i-a plăcut nici cum nu se vindecă beșica mea cât o zi de marți.
“- Tu quieres algo por el dolor?
– No, gracias, yo tengo algo…calmin.”
Așa că acum, aștept blândă, să vină autobuzul. Nu că nu aș fi putut umbla, dar sunt în prima zi din acea perioadă din lună, în care toate femeile ar trebui să primească concediu medical, să meargă la Spa. Tot ce primim este No-spa, de la farmacie.
Am fost pe la tienda să îmi iau ceva de mâncare, doua piersici, o conservă de asparagus…și un pate de jamón, salam, pită și un borcan de castraveți murați. Jamón se pare că e șuncă și nu somon. Asparagusul nu a avut trecere. Și nectarinele le voi arunca probabil după două zile de cărat, odată cu biscuiții din făină integrală, chia și semințe de in. Aaa, dar piersicile sunt în pungă. Oare nectarinele astea le car din Porto?

Lăsați femeile să ia o pauză. Oricum nu o vor lua. Oricum vor căra lucruri și poveri inutile. Oricum vor trece lună de lună prin dureri menstruale. Oricum vor naște. Oricum vor avea grijă de copii și se vor critica în mod constant că nu sunt mame bune. Oricum vor face curat și mâncare. Oricum vor crește imperii. Oricum vor educa, oricum vor avea succes, oricum vor greși. Oricum vor schimba fața pământului, după o ceașcă de cafea. Oricum vor îngriji, bolnave la rândul lor. Oricum vor face cum le taie capul. Oricum nu putem trăi fără ele.

Dați-le o pauză de la așteptări, prejudecăți, bani, statut, perfecțiune, critică, diplome, machiaj, tocuri, ten imaculat, glezne subțiri, genunchi fără cicatrici, coapse fără celulită și abdomene fără vergeturi. Suntem naive și vom crede că avem nevoie de toate acestea pentru a fi fericite și iubite.

Ne trebuie ani de zile să ne dăm seama că fericirea are riduri. Că nu poți cumpăra decât confortul care să nu îți ocupe timpul cu griji. Fericirea este o alegere constantă, prezentă la fiecare pas. Fericirea vine din alegerea celei mai bune opțiuni pentru tine, în contextul tău, din experiența ta, indiferent de ce zice ghidul, lumea, harta.

Trebuie să vă spun, sunt foarte, foarte fericită să merg cu autobuzul!

Camino day 3, 26 km, 36.720 de pași

Am ieșit din hostel cu un picior umflat, probabil o fractură de metatarsian și o beșică de mărimea unei nuci, cu gândul de a găsi o statie de autobus.

Până la urmă, mi-am băgat piciorul în ea, la figurat, ar fi fost mișto, la propriu. De banii de bilet mi-am luat o varză și dusă am fost. Am trecut prin 27 de stații de autobuz, când mi-am luat o pauză mai lungă să verific dacă mai am picioare și nu le-am pierdut pe drum.
Primii 5 km am vrut să iau o bicicletă pe care să o pun pe o mașină pe care sa o înghesui într-un autobuz ca să ajung la destinație. Nu putea fi vorba nici de pedalat, nici se apăsat pedale, dar eram liniștita să știu că le am. Ultimii 21 de km am crezut că mă voi dezintegra ca ăștia nesemnificativi din Avengers Infinity.
Îmi bag picioarele în el Camino, mă rog, ce a mai rămas din ele. Ce mi-o trebuit mie să umblu atât? Nici un om sănătos la cap nu face asta.

Și pe urmă, ca să vezi, mă întâlnesc cu un italian ce a pornit din Milano, a trecut Alpii și e pe drumuri de trei luni. Alt nebun, un american de 60 de ani, care vine pe jos din Lisabona. Și unul de-a dreptul senil, care vine pe jos din Paris, la 54 de ani. M-am facut mică, mi-am luat picioarele în spate și dă-i bătaie.

Cam astea sunt minunile la care esti martor când mergi inainte în orice condiții. Well, le poți vedea și din mașină, dă-le naibii, dar sentimentul pe care îl ai după ce ai reușit un lucru pe care ți l-ai propus, ar fi fost diagnosticabil la psihiatru dacă eram femeie înainte să audă lumea de Simone de Beauvoir.

În concluzie, draga mea:
Când te uiți în dulap și te plângi că nu ai haine, adu-ți aminte că eu am avut două tricouri și am pierdut unul pe drum.
Când te doare gura să îți suni părinții, adu-ți aminte că eu nu voi vorbi limba mea pentru mult prea mult timp.
Când te plângi că nu mai poți cu pruncul care îți scoate peri albi, adu-ți aminte că eu nu o văd pe a mea două săptămâni. Tot ce am e o rochiță care călătorește, cu care dorm și cu care îmi șterg lacrimile de dor.
Când te plângi că te dor picioarele după o plimbare în parc cu pruncul tău, care are prea multă energie, adu-ți aminte că eu am făcut azi 36.720 de pași cu un deget de la picior fracturat, ca atunci când se va uita în albumul cu pozele părinților ei, să știe că mami nu a renunțat și a mers înainte în orice condiții.

Gata. Mi-am pus muzică în căști și mă duc în grădină să dansez.

Fără frâne în aer

Am pornit la drum cu un bagaj penibil de mic. Mai să îmi fie rușine să mă prezint așa în aeroportul internațional Avram Iancu. Îl car în spate două săptămâni, așa că, nu e treaba lor. Când intri acolo, ai impresia că ești…tot în România. Tot staff-ul prezintă semne de apăsare carpato-danubiano-pontică, atât de obișnuită pe meleagurile noastre. Noroc că nu se observă din avion. Însă, până ajungi în el, îți iei măcar un sendviș la prețuri europene. Măcar alea, dacă nu standardele. Și stai pe niște scaune, atât de reci, că nu ți se mai fâlfâie nimic în timpul zborului. Atât de reci, precum sângele ce îngheață în timpul turbulențelor. Atât de reci, precum atitudinea celor de la poartă, dacă nu ai priority boarding. Na, treci și tu, săraco, stai în picioare în autobuz, falito.

Oricum, am evoluat puțin. Românii nu mai aplaudă la aterizare.

Când ajungi în Malta, te lovește un aer fierbinte, căci natură, și un aer cald al staff-ului, căci standarde și civilizație. Orice om normal, după ce coboară din avion, merge la toaletă să aducă daruri pentru revenirea în siguranță cu picioarele pe pământ. Când m-am întors să trag apa după ofranda mea, ea nu mai era. Atât de eficienți acești zei ai civilizației!? Și dai de duty free. Acest rai cu lucruri pe care nu ți le permiți. Și te plimbi pe la vitrine, un parfum, o cremă de mâini ce întinerește pe loc și speri să nu vină tanti cu nenorocita de bandă albă, să poți testa parfumul direct pe piele. Scapi vie și parfumată și te apucă foamea. Scump, ce-i drept, să îți facă stomacul semnale în aeroport, dar ai economisit niște euro, că nu ți-ai luat priority boarding și îi spargi la Relish. Pe terasa de fumători, că da, este.

Mai salvezi și o pasăre ce nu poate să iasă din terasa închisă și cuplul vecin îți mulțumește din suflet. Căci…standarde și civilizație.

Apoi stai ceva timp în picioare pentru al doilea zbor. Și nu auzi pe nimeni plângându-se de întârziere. Ce sacrilegiu! Cândva, undeva, peste mări și țări, ajungi la destinație. Cauți o metodă de a parcurge vreo 20 de km până la cazare, iar cel de la ghișeul unei companii private de hop on-hop off îți spune zâmbind, să iei metroul, că e foarte aglomerat. Ce oameni, domn’le. După ce deslușești spaniola asta moldovenească ce o vorbesc portughezii, parcurgi 20 de stații, te cazezi, îți arunci bagajul și bine că scriu și nu vorbesc cu gura plină de pizza cu prosciutto crudo și smochine proaspete.

M-am născut

Ești în căutarea jumătății mai bune? O fi mai bună, dar tu ești întreagă.

Am făcut câteva lucruri grele în viața mea. M-am născut, am născut, m-am trezit la ora patru să scriu acest articol, am deschis un centru educațional în două săptămâni, am mers 700 de km pe jos. În Spania. Singură.

Toate sunt povești inspiratoare și am fost încurajată să le împărtășesc. Pentru că se apropie cei fix 32 de ani de când m-am întrupat, voi trata subiectul nașterii mele din perspectivă filosofico-umoristică, ce am câștigat-o odată cu această experiență. Nu știu dacă se folosește această sintagmă, dar sună pompos, cam ca și cum nu este viața mea, deci perspectiva rămâne mai mult umoristică.

Deși am venit pe lume plângând, în această meserie, dacă nu ai umor, ești degeaba. Povestea mea începe cu un zbor. Nu, nu devin siropoasă, dar prefer varianta în care eu sunt o stea căzătoare, un suflet rebel și un spirit liber, ce s-a întrupat pe această planetă, decât să vă explic concepția embrionului. La întrupare am avut ceva probleme, în sensul că a trebuit să înghesui o energie debordantă într-un corp mic, limitat și dureros. Nu a fost foarte plăcută treaba asta pentru părinții mei. Nu am dormit nopțile, nu am dormit zilele, mâncam foarte puțin, energia mea stelară îmi ieșea prin toți porii. Cred că i-am disperat un pic. M-am născut în luna mai, exact la o lună după ce a decedat bunicul, fanul meu numărul unu, pe care îl simt în continuare alături. Am crezut întotdeauna că venirea mea pe lume a necesitat un sacrificiu și el l-a plătit. Mama avuse alergie la sarcină. Ce embrion neastâmpărat am fost! Dar cine poate sta nouă luni, înghesuită, legănată non stop, în imersie și hrănită printr-un tub. Păi, am stat aproape zece. Și, pe când să mă obișnuiesc cu asta, mă trezesc brusc în urlete de durere, scoasă afară cu forța din propria mea căsuța, căreia i-am desenat pereții. Cu picioarele. Nu mi s-a părut corect, așa că am urlat cât au putut suporta asistentele fără să îmi bage biberonul cu lapte praf în gură. Aș zice guriță, dar din câte am înțeles, era chiar mare. Apoi au venit oameni să mă privească. Nu am înțeles exact sensul deochiului și de ce m-au scuipat acești indivizi. Am descoperit și laptele matern, dar l-am dat rapid pe cartofi pai și biscuite, cu măr, evident, crescut pe oaze de bălegar bio.

Am fost declarată aptă pentru viață. Ulterior, m-am demonstrat inaptă pentru societatea pe care o vizitez. Oamenii îmi cer sfaturi, deși nu înțeleg de ce. Tot timpul le spun să aleagă libertatea și acesta este un lucru pe care societatea construită de ei nu o prea acceptă. Par să aibă o dorință acerbă de a-i schimba pe cei din jur. Probabil le oferă un sentiment de putere și siguranță. E fals, dacă mă credeți. Singura sursă de putere a unui om este propria libertate și ce decide să facă cu ea. Singurul compas către ea este instinctul. Singura hartă o deține inima. Singurul dușman este creierul, setat pe supraviețuire, perpetuarea speciei și evoluția fizică. Creierul nu ar trebui niciodată să aibă mai multe de spus în acest sens. Suntem inimi ce umblă pe această planetă, conduși de spiritul ce ne conține corpul, în căutarea punctului convergent al realităților în care existăm, trăim, am trăit sau am putea. Acolo este echilibrul. Acolo este brațul balanței relativului, punctul cel mai aproape de absolutul din care am fost creați. Acel moment al nașterii, starea dintre două lumi, unde aerul îți mângâie obrazul, dar picioarele sunt încă în burta mamei.